my-wind-of-change

De ce mereu trebuie sa ne atraga ceea ce este interzis? De ce cu cat este mai imposbil,  cu atat noi trebuie sa fim mai dornici de a ne gandi la acel ceva? De ce acel ceva devine atat de dulce numai pentru ca este interzis? De ce dorinta de a risca tot cand sansele de reusita ar fi minime? De ce prezent si nu… trecut?

"Amintiri,amintiri…lasa-n suflet doar…priviri".Azi pentru prima data in 4 ani de zile am scapat din jugul primei mele iubiri….primul fior,primul sarut…azi o poveste si cateva suspine.Pentru tine,pentru mine..pt acei noi…doar un zambet tacut pe-o adiere de vant. 

Sunt momente cand vrei sa spui ceva, dar nu stii ce, momente cand se aduna atat de multe incat nu stii cu care sa incepi…insa simti nevoia sa vorbesti, sa inventezi subiecte sau sa rediscuti altele vechi, sa asculti si sa te implici in povestirile cele mai banale cu scopul de a uita de tot ce te inconjoara. Momente cand simti ca lipseste ceva, acel ceva care sa te ajute sa-ti pui gandurile in ordine spre a gasi solutiile potrivite. Momente cand simti ca-ti lipseste cineva, acel cineva pe care simti ca-l pierzi si simti ca trebuie sa-l lasi sa se piarda. Momente care stii ca vor trece, dar nu stii ce va fi dupa. Momente despre care nu vrei sa vorbesti si pe care le stii numai tu. Momente si…momente.

Pasii timpului imi calca inima pustie;

Privesc clepsidra ucisa in pieire.

Buzele-mi strivite se misca duios

La icoana camerei ce-mi zambeste duios.

 

Lacrimile-mi s-au uscat pe chipul viole(n)t,

Ochii au pierit cu un zambet incet

Bratele se-ntind asteptand iertarea,

Sangele curge,i se refuza visarea.

 

Jos,suflu-mi asteapta marea chemare;

Constiinta-i pierduta in calma-i uitare.

Rasu-mi devine demonul firii,

Noaptea-mi rapeste jocul trairii.

 

Fantasmele-mi vorbesc in limbi neintelese,

Greierii fug in pamanturi alese.

Aripile dor gandurile verii,

Iarna-i pe vine,viole(n)t-i in mine.

Fiecare are un copac preferat sau poate fiecare, copil fiind, si-a dorit sa fie acel copac macar pentru o zi, o ora, un minut…sau poate fiecare  s-a intrebat macar o data in viata cum ar fi sa fie acel copac. Ei bine, copacul spre a carui grija mi-am daruit gandurile a fost o salcie din curtea cimitirului, prima salcie pe care am vazut-o pana atunci si cea mai frumoasa de pana acum. Eram mica si totusi, privind-o, m-am pierdut in bratele ei si i-am simtit tristetea, un sentiment care peste ani a devenit atat de placut si atat de linistitor, poate unicul sentiment  dureros de dulce si totusi suficient de rational incat sa elibereze sufletul din zgarda cotidianului spre a-si gasi macar pentru cateva secunde…linistea. Dar, anii care au trecut lin pe langa mine, au dat nastere unei alte dileme, timpul , care ca de obicei se afla in stransa legatura cu salcia mea. Si atunci mi-am dorit mai mult ca niciodata sa ma pot identifica cu acel copac pe care il vedeam destul de rar, dar a carui imagine ma urmarea mereu si in ale carui brate continuam sa-mi adapostesc gandurile. Secunde,  minute, ore, luni, ani, clinchet de zurgalai, zumzet de albine, tinerete, batranete, viata, moarte…si totul sub aceeasi salcie. Iar deodata indrazneala de a-mi fi dorit sa pot fi si eu copacul care adaposteste eternitatea mi-a fost pedepsita cu gandul de a fi un simplu calator in timpul ei, un trup de lut care ii daruieste aceleasi ganduri, asemenea altor calatori, rataciti in clepsidra vietii. Privind-o, bratele-i conturau incet albumul timpului: feciori cu ghiozdanul in spate si mandrulite vesele care isi croiau drum printre razele soarelui, carute incarcate de chin si saracie, chipuri zbarcite de pacat care isi invaluiau ochii cu semnul evlavios al crucii, suflete unite in efemeritatea clipei de iubire, pasiuni mistuitoare care patau aprig valul inocentei, portile cimitirului care se deschideau bucuroase de a primi un alt calator spre eternitate. Aceleasi poze, dar cu alte culori, aceleasi sentimente ascunse sub alte forme, iar eu un biet calator caruia altcineva, la timpul sau, ii va descoperi chipul oglindit in albumul propriei salcii. Dar pana ce clepsidra care imi risipeste secundele nu se va intoarce, voi avea un copac al meu ce-mi va istorisi, din timp in timp, povestea fara sfarsit care intr-o buna zi ma va avea ca personaj, la fel cum intr-o alta zi vei fi incantat sa rasfoiesti si tu albumul timpului meu.

E greu, e cat se poate de greu sa iei o hotarare care va trebui sa fie decisiva, sa alegi intre tine…si tine, intre trecut si viitor, intre tresarire uitata in monotonie si zumzet nou… de dragoste? Trist este faptul ca pare mult mai usor sa continui decat sa faci o schimbare, sa o iei de la inceput, pe un alt drum cu alti copacei. Si pana la urma situatia prezentata ar fi explicabila: trecutul il cunoastem, stim la ce sa ne asteptam, clar putine sanse pentru a ne mai surprinde ceva. Cu alte cuvinte trecutul nu are arme necunoscute si nu reprezinta un pericol pentru ca putem mereu intui urmatorul pas. Asadar trecutul e sigur, spre deosebire de viitor, proiectie incerta a propriilor noastre dorinte, unde nu vedem decat un drum tentant, dar dupa fiecare copacel cu flori frumoase, poate aparea acel ceva care sa ne faca sa ne regretam alegerea. Totul devine din ce in ce mai greu cand hotararea se impune si prietenul care de fapt tine la tine refuza, pentru binele lui, sa continuie sa-ti mai fie prieten atat timp cand tu, fiinta care te speri in fata timpului si a schimbarii, preferi sa ramai in trecut. Alegerea a fost simpla pentru ca, ramanand in trecut, nimic nu se schimba, insa lasitatea care a cauzat refuzul aduce cu sine pierderea unui prieten pentru care sentimentele nu sunt tocmai acelea normale, tipice…pierderea lui, pentru a doua oara, in aceleasi conditii.Pentru a doua oara am pierdut si o parte din mine, incet, dureros, inghitind lacrimile si incepartand amintirile, dar pastrand speranta devenita o picatura de apa intr-o zi caniculara.

         

Imagini si sunete proaspete freamata ca un joc nebun in sufletul meu. Sunt prea multe ganduri, prea multe suspine aduse de valurile marii in trupul ostenit de drumul anevoios. Dor?…de vama? Da! Dor de soarele care ma trezea la viata zi de zi, dor de marea spre ale carei departari zburam si ma pierdeam fericita, dor de nisipiul presarat cu mucuri de tigara, dor de berea rece si de mirosul de hamsii cu mujtei, dor de noptile care deveneau dimineti racoroase pe mesele din expirat, dor de stuf, de muzica, de "piratii" care se ciocaneau in ficare dimineatza, de soarele care iesea somnoros dintre nori, de pescarusii care furau cate un gand frumos si-l purtau grabiti deasupra marii, dor de apa calda de dimineatza si de soarele ce picta linistit marea in care trupuri golite de principii se scaldau zgomotos…dor de vama! O data pe an linistea si durerea trecutului, prezentului sunt musafiri de cinste in sufletul meu, o data pe an pescarusii, marea si soarele sunt parti ale sufletului meu care impreuna formeaza un intreg…o data pe an simt ca traiesc frumos si vreau ca timpul sa se opreasca pentru totdeauna. Acum inca sunt acolo, iar abia peste cateva zile voi parasi defintiv linistea marii pentru a ma lasa prada unui alt inceput, unei alte lumi ce-mi impune decizii si eliminari poate definitive. Acum inca sunt acolo…